... ... Nu avem răbdare… | Zambetul tau zilnic - traiestezambind.ro

Nu avem răbdare…

semafor-pietoni-150x150E o lume nebună, nebună de tot. Iar noi suntem din ce în ce mai grăbiţi, mai nerăbdători, mai puţin dispuşi să aşteptăm, să aşteptăm, şi iar să aşteptăm…

De când s-a terminat şcoala, recunosc, nu prea mai circul cu mijloacele de transport în comun -dintr-o mie de motive!- decât dacă e absolut necesar (cum am păţit azi dimineaţă, de exemplu, când m-am trezit că afară plouă cu găleata, iar eu trebuia neapărat s-ajung la timp la destinaţie şi, neavând încotro, a trebuit s-aştept un maxi-taxi). De cele mai multe ori, însă, iau oraşul cu asalt alegând de bună voie şi nesilită de nimeni să-l străbat la pasul meu alert, uşor grăbit.

M-am învăţat (rău, poate…) să-i privesc din mers pe oameni. Şi i-am văzut deseori plimbându-şi fidel nesiguranţa prin lume ori păşind cu toată încrederea lumii, cu chipul istovit de griji ori zâmbind de fericire, cu frunţile creţe de probleme mărunte ori fumând degajat cu gândurile plecate pe alte meleaguri. I-am văzut supăraţi sau frumoşi, vorbind tare sau înjurând cu toată furia lumii. Dar astea-s stări care vin şi trec ca umbra peste ei odată cu vântul, cu gândul sau cu timpul. Însă există mereu ceva care nu dispare deloc niciodată: o grabă inexplicabilă, o lipsă acută de răbdare ca o boală incurabil de apăsătoare imprimată adânc undeva, în atitudinea lor de toate zilele…

Am remarcat că, în ultima vreme, ne e greu să ne oprim până şi la semafor. În oraşul meu împânzit de dispozitivele cu pricina nu mi-a fost dat moment în care, aşteptând cu interes să mi se dea undă verde, să nu văd măcar un om, unul singur care să nu se agite a disperare pentru cele câteva secunde pierdute-n stand-by. Şi, de cele mai multe ori, se găseşte câte unul mai breaz, mai viteaz şi, mai presus de toate, mai grăbit, care priveşte fugar stânga-dreapta şi trece în mare viteză, că deh, vezi, dragă Doamne, el se grăbeşte şi n-are timp de irosit stând, ca tot omul, la semafor.

Nu ştiu dacă e, neapărat, o problemă de respect, deşi situaţia ar permite o astfel de discuţie, aici. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre faptul că ăsta e un exemplu care arată că, într-adevăr, nu (mai) avem răbdare. Că viaţa noastră se transformă pe nesimţite într-o cursă rapidă cu timpul. Iar eu mă întreb dacă, într-adevăr, merită.

Spun asta pentru că am realizat că eu m-am obişnuit să merg mai repede pe stradă. Că, oricât m-aş strădui uneori, ajung să prind viteze exagerate fără să-mi dau seama. Şi că mi-aş dori câteodată să pot să-mi permit să strig lumii “Opriţi planeta! Vreau să cobor!”, ca să nu m-apuce ameţeala când îmi aduc aminte de toată alergătura zilnică de pe trotuarele neobosite ale oraşului.

De aceea, pentru mine semafoarele sunt ocazia perfectă pentru o clipă de odihnă. Pentru că, oricât m-aş grăbi s-ajung undeva, semaforului chiar nu-i pasă. Şi nici nu va face vreo excepţie ca să redea pe mine timpului neîntârziat. Aşa că vrei, nu vrei se impune să aştepţi. Iar cine te aşteată pe tine te va ierta negreşit mereu dacă îi explici, galant şi zâmbitor, c-ai întârziat respectând regulile de circulaţie.

Exemple mai am, şi-aş mai putea scrie despre. Aş putea să dezvolt o întreagă teorie despre oamenii care, după cinci minute de aşteptat în staţie, se răstesc la şofer sau la vatman luându-l la rost pentru că n-a venit mai devreme. Despre oamenii care urlă în faţa ghişeului vreunui funcţionar public pentru că acesta a îndrăznit să-i ceară nu ştiu ce act pe care, fir-ar să fie, nu-l are, deşi a aşteptat atâta la rând… Dar cred c-aţi înţeles ideea mea, aşa că mă opresc, cuminte, aici.

Cred cu tărie că ar trebui să mai învăţăm, astăzi, mai ales, să ne (re)dobândim răbdarea pierdută. Să învăţăm să înţelegem că, deşi trăim în era înfloritoare a progresului, mai există lucruri încâlcite care necesită timp şi un cârd de alte lucruri aferente care nu se pot rezolva aşa, cu una, cu două, cât pocneşti tu firav din degete. Că e foarte important să ştii să mai şi aştepţi, pentru că există în lumea asta ciudată pentru fiecare în parte, la capătul câte unui drum presărat din belşug cu de toate, o mare iubire, o rotundă împlinire, felii gustoase dintr-o fericire pufoasă care nu ţi se vor arăta niciodată dacă te grăbeşti alegând să te-afunzi singurel în câte-o mare amăgire cu gust amar. Şi merită, oare, să-ţi ciobeşti prezentul ori viitorul cu decizii pripite, luate pe nerăsuflate?

Articol preluat de pe blogul Alexandrei Bohan

Ti-a placut? Distribuie-l!
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestShare on LinkedInShare on Tumblr

One thought on “Nu avem răbdare…

  • 17 February 2012 at 12:57 pm
    Permalink

    Între timp m-am mutat pe un alt domeniu, dar, răsfoind mail-uri şi colaborări mai vechi, am regăsit articolul ăsta şi, recitindu-l, m-am regăsit pe mine. Probabil că unele lucruri nu se schimbă niciodată. Goana zilelor, mai ales. Din păcate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *