Pentru că deşi este peste tot, de multe ori nu o recunoaştem. Iar alteori, o negăm pur şi simplu: “ce schimbare? totul e la fel, eu sunt la fel!”.

V-aţi întrebat vreodată de unde vine toată frumuseţea pe care o vedem uneori în jur? Frumuseţea din tot ceea ce ne aduce bucurie? Ea nu vine din alt loc decât din schimbare. Schimbarea este frumuseţe! Acele momente pe care le percepem ca frumoase pentru noi sunt pline de schimbare. Abia în acele secunde pline de bucurie reuşim să vedem schimbarea şi să o acceptăm, chiar să ne bucurăm de ea, numai că nu o numim aşa. Dar ceea ce trăim cu adevărat e schimbare, în fiecare zi, nu avem cum să o îndepărtăm de noi.

Şi dacă vedem lucrurile din această perspectivă, cred că putem primi cu entuziasm şi curiozitate toate aceste lucruri care se schimbă în noi şi în jurul nostru. Aşa că data viitoare când ne bucurăm sau minunăm de ceva ce vedem, trăim, auzim, să ne amintim că ceea ce se întâmplă e o schimbare şi că aşa de frumoasă cum e atunci, poate fi oricând ne întâlnim cu ea

Irina Negrila
http://www.irinanegrila.ro/2011/05/30/schimbarea-este-frumusete/

Şi aţi ghicit ce se întâmplă: ne întoarcem rapid să aşteptăm în continuare după ce momentul, persoana sau situaţia au dispărut. Pentru că dansul, viaţa, fericirea nu vin din noi, ci ca o reacţie la ceva din exterior. Şi continuăm să aşteptăm în tristeţe, să dansăm puţin şi să ne întoarcem la loc fără să schimbăm nimic. Parcă am vrea să ne avântăm cu toată inima şi cu tot ceea ce ne face vulnerabili pe scenă, să ne asumăm riscuri, să ne îndrăgostim, să dansăm singuri şi cu ceilalţi, să ne cunoaştem propriul ritm, să fim pur şi simplu fericiţi fără “de ce”. Şi totuşi, nu ne facem curaj. Atâta timp am aşteptat, ne-am mulţumit cu pahare pline pe jumătate, cu iluzii şi promisiuni de revenire, încât nu putem crede că se poate altcumva.

Nu am cum să te conving că meriţi ce e mai bun, că deciziile potrivite pentru tine sunt cele care te fac fericit/ă, că a aştepta pe oricine înseamnă a rata experienţele care te înconjoară chiar acum, că dacă un lucru e menit să fie, va intra în viaţa ta pe fereastră chiar dacă îi închizi uşa – deşi aşa e. Tot ce iţi pot spune e că după experienţe de aşteptare, eu am ales să dansez şi să mă gândesc la ceea ce e bine pentru mine acum, fără a mai reacţiona la deciziile celuilalt, ci ştiind ceea ce vreau pentru mine şi făcând pasul pe care îl simt.

Un dans în doi durează la fel ca orice altă experienţă, atâta timp cât cei implicaţi aleg să îl susţină. Şi dacă aştepţi întotdeauna din exterior, suferi. Aşa că du-te, fii primul care spune, primul care riscă, primul care nu vrea jumătăţi de măsură şi care dăruieşte. Şi fii fără aşteptări, fii tu şi atât. Fii vulnerabil şi sincer cu tine. Iar ceea ce vei primi iţi va indica dacă ai întâlnit persoana care te apreciază exact pentru ceea ce eşti si vrea să aibă acest dans cu tine. Daca e aşa, bucura-te, daca nu, mulţumeşte şi recunoaşte curajul din tine care a ieşit la iveală – ai caştigat libertatea de a fi tu, indiferent de celălalt.

Totul incepe cu o invitaţie la dans pe care ne-o facem nouă înşine pentru a merge pe scenă şi a trăi exact ceea ce ne dorim, aşa cum simţim şi ne îndrumă paşii. Şi să fim siguri că merităm ce e mai bun, în dans şi în viaţă!

Irina Negrila
http://www.irinanegrila.ro/2011/09/20/o-invitatie-la-dans/

Concluzia…iubiţi fiecare anotimp în parte. Orice anotimp aduce alte emoţii, alţi oameni, alte senzaţii, alte gânduri, alte experienţe, alte zâmbete, alte lacrimi, în acelaşi anotimp mare, mare numit VIAŢĂ!

Azi am nevoie de toamnă, azi vreau să plouă!

Articol preluat de pe http://missysparrow.wordpress.com/2011/10/09/sa-ploua/

De ce asteptam concediul ca sa traim? De ce intotdeauna asteptam cate ceva ca sa putem trai?

In locul concediului pot fi enorm de multe exemple, nu?

De ce sa nu traim din plin fiecare zi a existentei noastre? Aceasta intrebare mi-am pus-o acum ceva timp in urma, si recunosc ca nu a fost de ajuns sa ma intreb o singura data pentru a luat masuri, dar sunt bucuros ca intr-un final m-am decis sa imi traiesc viata in fiecare zi.

E simplu. Doreste-ti ceea ce ai, bucura-te de ceea ce ai, zambeste!

Nu este simplu, avem griji, suntem stresati – e normal, dar totul consta in abordarea acestora – abordeaza viata cu zambet!

Incearca, nu ai nimic de pierdut!

Nu e simplu, dar vei ramane surprins de cate se vor schimba in viata ta!

Traieste! Zambeste! Iubeste!

De trait v-am spus, de zambet va mai spun: “Zambeste, e gratis!”

Articol preluat de pe: http://sanecitim.ro/citatul-zilei-motivational-traieste-zambeste-iubeste.html

Articol trimis de Maria Borcila.

http://neverthelessadolescence.blogspot.com/2011/01/le-chanson-de-mon-coeur.html

Apoi mai sunt cei pe care îi cunosc, mai mult sau mai puţin. Unii mă sufocă… mereu duc lipsă de aer în prezenţa lor. Nu-mi place să-i am prin preajmă. La fel ca cei care mă obosesc prin simplul lor fel de-a se comporta. Există oameni de care nu mă pot apropia, parcă ar fi zeci de bariere între noi. Multi sunt extrem de prietenoşi. Atât de extrem, încât le miroşi de la o poştă falsitatea. Pe unii îi simt mult inferiori mie, cel mai des pentru că sunt goi pe dinăuntru. Pe alţii îi tolerez doar pentru că aşa trebuie. Sau ca să mă simt… om.

Dar există şi oamenii ăia care atunci când au intrat în viaţa mea, au facut-o cu pasul greu şi apăsat. Şi chiar dacă unii au plecat, urmele încă sunt acolo. Sunt oamenii de care îmi amintesc cu drag atunci când trec printr-un anumit loc, sau când aud o melodie, ori când râd singură pe stradă. Oameni pe care îi port în suflet la orice oră. La toate orele. Dacă m-ai întreba de ce… ţi-aş înşira liste întregi de motive şi ai fi surprins cât de importante îmi par lucruri pe care tu nici nu le-ai observa. Dar nimic din toate astea n-ar conta dacă n-aş simti de la prima privire că omul respectiv e unul pe care o să-l iubesc. De obicei simt de la început, chiar dacă n-am vreo explicaţie clară.

Nu e atât de uşor să iubeşti oamenii. Mai ales pentru că, dorind să-i cunoşti mai bine, vei descoperi multe lucruri urâte. Cele mai multe, dureroase. Dar imperfecţiunile îşi au frumuseţea lor. Şi chiar dacă azi îţi spui că n-ai putea să iubeşti niciodată o persoană care ştie atât de puţin să fie…om, s-ar putea, pe viitor, să ai surprize. Să simţi doar pentru că… aşa îţi spune inima.

Nu-i putem iubi pe toţi, dar cred că putem găsi în fiecare ceva. Ceva frumos, care să ne ajute să-i tolerăm, măcar. Încercăm?

Articol preluat de pe blogul Andrei

http://www.andradiana.com/oameni/

E o lume nebună, nebună de tot

De când s-a terminat şcoala, recunosc, nu prea mai circul cu mijloacele de transport în comun -dintr-o mie de motive!- decât dacă e absolut necesar (cum am păţit azi dimineaţă, de exemplu, când m-am trezit că afară plouă cu găleata, iar eu trebuia neapărat s-ajung la timp la destinaţie şi, neavând încotro, a trebuit s-aştept un maxi-taxi). De cele mai multe ori, însă, iau oraşul cu asalt alegând de bună voie şi nesilită de nimeni să-l străbat la pasul meu alert, uşor grăbit.

M-am învăţat (rău, poate…) să-i privesc din mers pe oameni. Şi i-am văzut deseori plimbându-şi fidel nesiguranţa prin lume ori păşind cu toată încrederea lumii, cu chipul istovit de griji ori zâmbind de fericire, cu frunţile creţe de probleme mărunte ori fumând degajat cu gândurile plecate pe alte meleaguri. I-am văzut supăraţi sau frumoşi, vorbind tare sau înjurând cu toată furia lumii. Dar astea-s stări care vin şi trec ca umbra peste ei odată cu vântul, cu gândul sau cu timpul. Însă există mereu ceva care nu dispare deloc niciodată: o grabă inexplicabilă, o lipsă acută de răbdare ca o boală incurabil de apăsătoare imprimată adânc undeva, în atitudinea lor de toate zilele…

Am remarcat că, în ultima vreme, ne e greu să ne oprim până şi la semafor. În oraşul meu împânzit de dispozitivele cu pricina nu mi-a fost dat moment în care, aşteptând cu interes să mi se dea undă verde, să nu văd măcar un om, unul singur care să nu se agite a disperare pentru cele câteva secunde pierdute-n stand-by. Şi, de cele mai multe ori, se găseşte câte unul mai breaz, mai viteaz şi, mai presus de toate, mai grăbit, care priveşte fugar stânga-dreapta şi trece în mare viteză, că deh, vezi, dragă Doamne, el se grăbeşte şi n-are timp de irosit stând, ca tot omul, la semafor.

Nu ştiu dacă e, neapărat, o problemă de respect, deşi situaţia ar permite o astfel de discuţie, aici. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre faptul că ăsta e un exemplu care arată că, într-adevăr, nu (mai) avem răbdare. Că viaţa noastră se transformă pe nesimţite într-o cursă rapidă cu timpul. Iar eu mă întreb dacă, într-adevăr, merită.

Spun asta pentru că am realizat că eu m-am obişnuit să merg mai repede pe stradă. Că, oricât m-aş strădui uneori, ajung să prind viteze exagerate fără să-mi dau seama. Şi că mi-aş dori câteodată să pot să-mi permit să strig lumii “Opriţi planeta! Vreau să cobor!”, ca să nu m-apuce ameţeala când îmi aduc aminte de toată alergătura zilnică de pe trotuarele neobosite ale oraşului.

De aceea, pentru mine semafoarele sunt ocazia perfectă pentru o clipă de odihnă. Pentru că, oricât m-aş grăbi s-ajung undeva, semaforului chiar nu-i pasă. Şi nici nu va face vreo excepţie ca să redea pe mine timpului neîntârziat. Aşa că vrei, nu vrei se impune să aştepţi. Iar cine te aşteată pe tine te va ierta negreşit mereu dacă îi explici, galant şi zâmbitor, c-ai întârziat respectând regulile de circulaţie.

Exemple mai am, şi-aş mai putea scrie despre. Aş putea să dezvolt o întreagă teorie despre oamenii care, după cinci minute de aşteptat în staţie, se răstesc la şofer sau la vatman luându-l la rost pentru că n-a venit mai devreme. Despre oamenii care urlă în faţa ghişeului vreunui funcţionar public pentru că acesta a îndrăznit să-i ceară nu ştiu ce act pe care, fir-ar să fie, nu-l are, deşi a aşteptat atâta la rând… Dar cred c-aţi înţeles ideea mea, aşa că mă opresc, cuminte, aici.

Cred cu tărie că ar trebui să mai învăţăm, astăzi, mai ales, să ne (re)dobândim răbdarea pierdută. Să învăţăm să înţelegem că, deşi trăim în era înfloritoare a progresului, mai există lucruri încâlcite care necesită timp şi un cârd de alte lucruri aferente care nu se pot rezolva aşa, cu una, cu două, cât pocneşti tu firav din degete. Că e foarte important să ştii să mai şi aştepţi, pentru că există în lumea asta ciudată pentru fiecare în parte, la capătul câte unui drum presărat din belşug cu de toate, o mare iubire, o rotundă împlinire, felii gustoase dintr-o fericire pufoasă care nu ţi se vor arăta niciodată dacă te grăbeşti alegând să te-afunzi singurel în câte-o mare amăgire cu gust amar. Şi merită, oare, să-ţi ciobeşti prezentul ori viitorul cu decizii pripite, luate pe nerăsuflate?

Articol preluat de pe blogul Alexandrei Bohan

]]> http://www.traiestezambind.ro/nu-avem-rabdare/feed/ 0 http://www.traiestezambind.ro/copilul-din-noi/ http://www.traiestezambind.ro/copilul-din-noi/#comments Sun, 28 Nov 2010 23:04:51 +0000 admin http://www.traiestezambind.ro/?p=1801 Parintii nostri ne-au invatat cu mare succes ca viata este un lucur foarte serios, in care nu este loc pentru glume si spontaneitate.

“Nu fii atat de copilaros. Nu te vei maturiza niciodata.” au auzit, in mod sigur, multi dintre noi.

Dar a fost bine sa devenim maturi si sa neglijam fetita sau baietelul din noi?

Am procedat bine excluzand spontaneitatea, curiozitatea, placerea pentru aventuri din viata noastra?

Nu. Viata inseamna placere si placerea o poate avea doar acela care nu ia totul atat de serios si care trece uneori peste reguli, constrangeri si norme.

Risca sa rada ceilalti de tine si traieste cu placere!

Ceilalti nu au decat sa se comporte ca si adultii – si sa se plictiseasca de moarte

Pentru o viata traita cu placere!

Linda

Articol preluat de pe http://www.pasiinviata.ro/blog/2010/07/17/spontaneitate/

este Vineri ?

Va spunem noi ca este Vineri.

Mirosim asta deja ….

Faceti treaba in continuare .

Mai e un pic pana in weekend !

Este Vineri !

E timpul pentru dansul de weekend !

Weekend placut !

Zâmbetul nu costă nimic – spunea cineva – dar valorează enorm pentru cel sau cea căruia îi dăruieşti, mai ales dacă persoana care primeşte zâmbetul tău se poate asemăna atunci cu un deşert fierbinte în care nu a mai căzut     demult o picătură de apă. Zâmbetul în acest context este o inundaţie de apă, o revărsare de viaţă pentru persoana care îl primeşte.

Zâmbetul este gestul acceptării cuiva, amprenta caldă pe care sufletul o lasă să migreze în celălalt suflet. Este caracteristica fiinţelor umane ce doresc să construiască un pod între sufletul lor şi un alt suflet dispus să dea curs zâmbetului iniţiatic şi să îl păstreze în amintirea sa.

Un zâmbet poate părea banal (şi fizic vorbind, este), dar, dincolo de suprafaţa facială care formulează zâmbetul, se poate găsi miracolul nepreţuit al zâmbetului, efectul terapeutic pe care îl are acesta în viaţa celorlalţi, mai ales dacă vine, asemeni unui dar, din partea unor fiinţe dragi.

Zâmbetul poate reda speranţă unei fiinţe ce a pierdut sau nu mai găseşte ultima uşă a speranţei, speranţa de la capătul speranţei.

Fiecare din noi avem nevoie să zâmbim şi să ni se zâmbească. Prin zâmbet putem reda speranţa, acelora care nu mai găsesc ultima uşă a speranţei. Prin zâmbet, când primim zâmbetul, noi înşine primim sperană când nu găsim ultima uşă a speranţei pe care, odată intraţi, regăsim puterea şi dorinţa necesară pentru a înainta în viaţă.

Zâmbetul tău nu poate muta munţii din loc, dar, dacă prin zâmbetul tău ai redat speranţa cuiva, atunci cu siguranţă, persoana care a început să spere din nou va avea resurse pentru mutarea din loc a munţilor ce s-au interpus în calea vieţii ei.

Sursa: http://cezarpesclevei.wordpress.com/2008/01/26/despre-zambet/