Nici nu iti dai seama
De valoarea lui
Doar atunci cand cauti
Si ceri in zadar
Un zambet macar!

Ziua’ncepe mai cu spor
Prietenul parca-i odor
Zambete cand tu primesti
De poti sa te-nveselesti.

De aceea nu lasa
Lumea rea sau timpul rece,
Care trece si iar trece,
Sa iti smulga fericirea
Si taria si iubirea
Ce cu greu le colorezi
Cu un zambet ce primesti!

Chiujdea Andreea

Am trimis un zâmbet şi el a navigat departe
Pe mările zbuciumate ale vieţii.
Mult mai multe zâmbete decât pot eu număra
Au navigat spre mine înapoi.
Am strâns o mână în timp ce şopteam încurajator
“Norii vor fi împrăştiaţi de vânt”
Şi am simţit că viaţa-mi este binecuvântată
În fiecare oră din acea zi.
Am trimis o urare de fericire
Acolo unde cineva în suferinţă avea nevoie de ea.
Şi, foarte curând după aceea, am găsit bucurie
Adăugându-se în cămara mea.
Mi-am dăruit cu înţelepciune
Mica mea comoară din monezi câştigate cu trudă.
Dar acum s-au întors la mine
De sute de ori înmulţite.
Am ajutat un om să urce un povârniş,
O nimica toată.
Şi totuşi o recompensă bogată am primit
Pentru că am acum un nou prieten.
Mă gândesc în fiecare dimineaţă când mă scol,
Cum pot să realizez ceva,
Eu ştiu că fiind folositor, progresez
Şi dăruind va veni timpul să primesc.

de Thomas Gaines

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce adie pe poteci.
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate căci toate-ţi sunt surori,
Cum treci frumos prin viaţă,
Cum poţi frumos să mori!

Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat..
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flacări ce-avem de ars în noi.
Învaţă de la ape să nu dai înapoi.

Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea.
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti.
Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.

Învaţă de la greier când singur eşti să cânţi.
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi.
Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei.
Şi du-te la furnică şi vezi povara ei.

Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea.
Învaţă de la miel să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor.
Învaţă de la toate că totu-i trecător.

Ia seama fiu al jertfei prin lumea-n care treci
Să-nveţi din tot ce piere cum să traieşti în veci!

…din lirica norvegiană

Poţi trece munţi,
Poti trece văi,
Necazuri, supărări vor piere
Atunci când sufletul tău cere
S-arăţi un zâmbet de copil.
Opreşte-te, priveşte-n jur
Observi cum lumea-uşor se stinge?
Sub presiune şi necaz
Sub criza ce pe toţi atinge…

Tu nu fugi nepăsător
Ajută oamenii să spere
Oferă-un zâmbet ce nu piere

Un zâmbet de copil…din nou!

de Chiujdea Andreea

Întoarce-ţi chipul şi privirea
Spre locul şi tărâmul scump
Unde-ai crescut, unde-ai putut
Să-ţi verşi necontenit iubirea
Asupra celor ce-au ştiut
A te-nvăţa ce-i fericirea.

A fi copil e o plăcere
Să-i oferi inimii ce-i cere
Cu cât înaintezi în viaţă
Întâmpini momente în care nu faci faţă
Şi-atunci stând cu faţa plecată

Te gândeşti ce-a fost odată!
Şi suspini, şi zici mereu,
Ce n-aş da să mai fiu eu
Un mic copil ce-am fost odată!

de Chiujdea Andreea

Te-ar intreba de ce stai singur
Cind in casa sunt mai multi,
de ce nu cinti ca altadata
atunci cind muzica asculti,
de ce cind pleci stii mereu unde
urmeaza pasii sa te duca
si nu mai iesi ca altadata
sa hoinaresti. Caci esti pe fuga.

Te-ar pune sa te joci cu mingea
ori sa faci oameni de zapada
iar tu, adult in toata firea
nu vrei ca lumea sa te vada
cum te prostesti ca altadata.
Asa ca-ti vezi de munca ta
Si obosit te culci si astazi
Iar miine va fi tot asa.

Copilul ce-a ramas in urma
Ti-ar arata, de-ai vrea sa stii
Tot ce-ai pierdut, in asta vreme
De cind adult incerci sa fii.
Si intr-o zi, dintr-o oglinda
Te va privi un pusti de-un cot:
n-ai vrut sa vezi ca sunt aici,
cu visele tale cu tot…

Poezie scrisa de Meda
Sursa: http://meda23.wordpress.com/2010/02/24/poezie-pentru-oamenii-mari/

Cum să trăieşti frumos fără iubire,
Cum să visezi, să umbli, ori să zbori,
Cum să cuprinzi neliniştea din zori
Şi pacea din amurg dintr-o privire?

Cum să înoti prin mările de flori,
Cum să te bucuri de întreaga fire
Şi viaţa ta să-şi afle împlinire
Fără minunea care dă fiori?

E totul rânduit să se întample-
Cu simplitatea unei adieri-
Când de lumină sufletul se umple,

Dar dacă-n schimbul sterpei mângâieri
Gheţarii urii se ivesc la tâmple,
Nu-ţi vei afla iertarea nicăieri.

E totul randuit – de George Tarnea

Tu eşti tăcerea credinţelor mele
Pe care le risipesc şi le adun din nou în mine,
Cu fiecare cuvânt ce te cheamă
Cu fiecare surâs ce te-aşteaptă.
Tu eşti un ochi deschis
Spre întunericul sufletului meu,
Sub ploapa căruia se zbat
Vonurile însangerate ale visurilor.
Tu eşti poate însuşi dragostea mea
Care crede numai în tine,
Limpezindu-şi apele
În frânturile surâsului tău.
Îţi port uneori paşii în priviri
Şi surăsul în joc de petale,
Îţi darui zambete şi-ţi fur amintiri
Ascunse în şoapte domoale.
Sunt zâmbet şi lacrimi pe-acelaşi obraz
Sunt râs şi durere şi vise,
Sunt pusă pe şotii şi-s plină de haz
Şi-s tristă de genele-nchise
Sunt basmul frumos dorit de un copil
Sărutul furat la-ntâmplare
Sunt scrisul stângaci în nopţi de april
Sunt prima şi ultima floare
Sunt mâinile tale duioase şi reci
Sunt noaptea ce nu o poţi rosti
Sunt visul purtat în gand de-amândoi
Sunt miezul de noapte şi norii de zi.

Eu sunt un zbor frânt
O melodie de aripi neterminată,
Un pas desculţ pe o plajă fierbinte
Un zâmbet pierdut în râsul tau.
Eu sunt o scrisoare de dragoste
Deschisă dar niciodată citită,
O mână alunecând pe un pian
Într-o simfonie a cuvintelor nerostite.
Eu sunt o fereastră deschisă
Spre zborul viselor tale,
Dar geamurile mi-au înghetat fără rost
În ierni de aşteptare.
Tu eşti dimineaţa albă care-şi lipeşte
Trezirile reci şi moi de geam,
Tresărindu-mi tăcut în perdele
Ştiind că tu eşti tot ce am.
Tu eşti soarele cu fruntea fierbinte
Stinsă într-un apus de nedesluşit,
Rostagolindu-şi visator chemările
Spre alte chemări.
Tu eşti cu ochii umezi
De surâsul stelelor,
Ce tremură adânc de dureros în mine
Cand şoaptele mele ţi le daruiesc.
Tu eşti noaptea cu iubiri necunoscute
De nimeni înaintea mea,
Care te stăpanesc şi pe care
Încerc îngenunchiat să o aleg în cuvinte.
Tu eşti primăvara cu inimi înflorite
Răsfirand crengile de cais,
În fiecare fereastră
A ochilor mei înfriguraţi care te aşteaptă.

Tu eşti răsuflarea de foc
A macilor lui August,
Ce-mi îngenunchiază furtunile
Cu tot atâtea răsărituri pentru iubirea Ta.
Tu eşti ploaia copacilor
În tremurul serii de toamnă,
Şi cantecul meu
Te leagănă în braţe mângâietoare.
Tu eşti iarna cea pustie
Ce mă frange în fiecare despărţire,
Cu ochi străini şi plecări nedefinite
Spre ţărmuri stinse de dor.
Tu eşti lumina din fiecare floare a grădinii mele
Care se infioară sub numele tău,
Şi-şi înalţa miresmele
În sonoritatea albă a unei chemări.
Tu eşti tăria ce se ridica în copacii mei
Şi le înfloreşte crengile,
În ciorchini grei de culoare
Cu un zambet copilăresc.
Tu eşti cerul meu senin
Spre care-mi întorc cu dragoste privirile,
In fiecare noapte cand caut raspuns întrebărilor mele
Dincolo de fărâma de lună oprită în geam.
Tu eşti pasul nehotărât
Al străzilor mele înfrigurate,
Din dimineţile când te aşteptam
Cu aripi înălţate în zbor şi ochii înlacrimaţi de durere.
Te iubesc cum iubesc dimineţile
Pure şi adevarate care-mi urcă-n vine,
Ca un cantec închis in trupul meu
Ce se aude mereu de dorul tău.
Te iubesc cum iubesc florile
Ce-şi înalţă culoarea sub ochii,
Unui albastru imens
Şi greu de stralucire.
Te iubesc cum iubesc cerul
Sprijinit pe frunţile noastre,
Ca un cantec uriaş de mâine
Ce ne uneşte visurile.
Ma întreb de-i cu putinţă
Ca tu să mă iubeşti
O ! Tu cea cu ochii
Atât de limpezi şi frumoşi.

Am zarit lumina – Marin Sorescu

Am zarit lumina pe pamant,
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti.
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca mai am timp sa pun intrebari.
Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul …
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi.
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.